And it's ok, she don't want the world.

"And I don’t want to hear the sound, of losing  what I never found"

Azi te-am aşteptat, te-am aşteptat la copacul nostru, copacul sub care mi-ai atins mâna pentu prima dată... nu ştiu cum, dar n-am simţit trecerea timpului. Am stat şi m-am gândit la tot ce-a fost şi-am sperat c-o să vii şi-o să-mi spui că ţi-a fost dor de mine. Tot aşteptând am realizat că s-a făcut noapte şi că mi-era frig. Tremuram toată, dar nu simţeam un frig obişnuit. E ciudat cum mă poţi controla, e ciudat cum te vedeam venind din întuneric, dar eram convinsă că am haucinaţii, convinsă ca tu n-o să vii niciodată pentru că nu exişti, convinsă ca eşti pur o creaţie  a nebuniei mele. Dar tu te materializai si erai din ce in ce mai aproape. Am amuţit, ascultam fiecare foşnet, fiecare răsuflare de-a ta, inceracam să-mi spun că eşti chiar acolo, că nu eşti o proiecţie a minţii mele. Dar nu puteam, mi-era imposibil. Te-ai aşezat lângă mine şi-ai tăcut. Stăteam amândoi jos, rezemaţi de copacul ăla bătrân.

Aveam impresia că am înnebunit . Ceierul îmi spunea să plec de acolo, dar cine să-l asculte? Eram lângă el. El, cel pe care-l aşteptasem atâta timp şi nu-mi păsa daca înnebuneam, eram fericită in nebunia mea!