Nu ştiu ce să mai zic. E mult prea ciudat. Am impresia ca tot ce a fost s-a şters aşa deodata, iar tu ai rămas undeva între realitate si vis. Nu mă pot convinge că exişti, dar nici nu pot accepta că eşti ceaţia mea. Dacă tu eşti creaţia minţii mele, atunci tot ce mă înconjoară e doar un miraj care nu merită trăit. Nu pot vizualiza viaţa mea în absenţa ta. Ar fi mult prea ciudat. Mi-am focalizat toată energia în jurul tău, toată fericirea pe care o simt când sunt cu tine nu poate fi una imaginară. Nu!
Daca tu nu exişti, nici eu nu vreau să exist. Vreau să rămân undeva într-un vis, undeva cu tine. Să nu mă mai trezesc niciodată! Da, să rămân cu tine, şi chiar dacă am fi sortiţi să trăim acelaşi vis la nesfârşit tot ar fi perfect. Perfect aşa cum mă simt eu când sunt cu tine, perfect îndrăgostită de mainile tale, de ochii tăi mari şi albaştrii, de părul tău negru şi ondulat, de felul în care mă priveşti, de felul în care-mi spui că ţi-a fost dor de mine, de tot ce ţine de tine.
P.S. Can I be the only hope for you?
Because you’re the only hope for me.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu