Arată-mi că exişti cu adevărat. Că respiri undeva pe planeta asta! Cu fiecare minut petrecut fără tine devin din ce în ce mai sigură ca m-am plimbat singură noaptea pe străzi, că am numărat stelele singură, ca am cântat şi am râs singură pe banca din parculeţ, că mă trezeam cu noaptea-n cap, făceam două cafele pe care le beam singură ţi-apoi culegeam roua de pe frunze tot singură.
Ai fost cu adevărat acolo? existi cu adevărat sau eşti doar o proiecţie a minţii mele bolnave şi disperate?
Arată-mi că exişti cu adevărat. Că respiri undeva pe planeta asta! Că te trezeşti in fiecare dimineaţă gândindu-te la mine, savurând o cafea cu lapte si cu puţină frişcă, exact cum obişnuiam noi s-o bem, fumând ţigară după ţigară ca apoi să rămâi fară si să mergi 5 km pe jos până la non-stop, exact cum obişnuiam să mergem..
Faci asta? Sau ai uitat de tot ce a fost?
Îmi poţi demonstra că exişti cu adevărat? Nu. Nu poţi, si doare. Doare când mă gândesc la toate nepţile sacrificate pentru tine. Îmi creez câte o imagine pentru fiecare persoană, port conversaţii lungi în mintea mea cu fiecare, şi-am impresia că s-au întâmplat. Aşa am ajuns să te iubesc pe tine... am petrecut sute de momente irepetabile în mintea mea. Şi tot aşa m-am obişnuit să-mi imaginez că tu eşti alesul, că tu poţi face şi-am realitate tot ce faci în vis. Dar nu-i aşa.
Fă-mă să înţeleg. Să înţeleg de ce sunt aşa. Explică-mi de ce fiecare dimineaţă lângă tine e atat de dulce, de ce zâmbesc tot timpul când mă ţii de mână, de ce stomacul meu o ia razna când mă strângi în braţe, de ce ameţesc atunci când mă săruţi, de ce mi-e aşa dor de tine deşi nu te-am mai văzut de aseară, de ce sunt nerăbdatoare să te revăd.
Vreau să-mi spui că şi ţie ţi-e dor de mine. Spune-mi că exişti cu adevărat. Spune-mi că n-am înnebunit de tot.
Amândoi ştim că exişti, dar exişti prin mine, exişti in visele mele, in lumea mea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu