Farewell, I miss you

„Trăim într-o lume imaginară, o lume a iluziei.Cea mai mare încercare a vieții este aceea de a găsi realitatea." Jean Iris Murdoch

Deschid ochii şi văd o cameră cu pereţii văruiţi cu un verde închis şi ferestre luminoase. Ştiu că e camera mea dar mi se pare puţin ciudat. Mă ridic, îmi fac rutina de dimineaţă iar senzaţia ciudată persistă. Pe noptieră e un bileţel: “neaţa.” Cine-mi lasă mie bileţele? Sunt singură acasă pe tot timpul verii. Nu-mi pot aminti ce am făcut seara trecută, mă tot gândesc dar nu-mi dau seama. Mă duc în bucătărie, pe scaun stă Paul şi fumează o ţigară. Cum am putut uita de el?

Mă simt foarte ciudat azi. Totul pare ireal, cerul este de un albastru prea închis,, iarba e mult prea verde, pământul e prea maro, iar lumina, lumina e mult prea puternică. Mă orbeşte şi-mi dă impresia de ireal, dar un ireal frumos. Paul mă ţine de mână, ne îndreptăm spre maşină. Nu ştiu unde mergem. Mi-a zis că e surpriză. Cine are chef de surprize azi? Insist si insist. Cu folos! Mă duce la un film, numele nu vrea să-l zică. Opreşte undeva pe boulevard. Ce film pe boulevard? Îşi bate joc de mine? Ce l-a mai apucat şi pe ăsta? Mă aşez pe o bancă şi aştept. Nu mă mai simt ciudat, felul familiar şi cald în care mă priveşte Paul m-a făcut să uit de toată dimineata si de tot. Suntem doar noi doi acum, noi doi şi alti o mie de oameni grabiti ce privesc în gol.

        - Uite, ăsta da film.

            Mi-a facut semn  să mă uit în jurul nostru, la toţi trecătorii de pe boulevard. Am observat doar un fulg care plutea alene prin aer. L-am privit ceva timp şi-am ameţit. Nu mă pot concentra la nimic, nici măcar la filmul imaginar. M-am întors spre Paul şi-am rămas blocată privind în ochii lui albaştrii, albastru închis ca văzduhul. Senzaţia de plinătate, de fericire pe care o simt  acum, o pot simţii doar in preajma lui, atunci când ştiu că e lângă mine, că-l pot privi, că-l pot ţine de mână atat cât vreau eu. Am uitat de timp şi de spaţiu, de griji si de alte gânduri. Ştiu dor că sunt undeva, nu contează unde, cu el şi privim în gol. Am realizat că trebuie să plecăm când cerul şi-a pierdut noanţa apăsător de aprinsă, iar reflexiile rozalii se reflectau în ochii lui Paul. Sunt foarte ameţită. Culorile prea aprise mi-au obosit ochii şi nu-i mai pot ţine deschişi.

        - A durat mai mult decat un film obişnuit, Paul cred că ai cheltuit foarte mult pe bilete, i-am spus eu sărutându-l apăsat.

Nu mi-am dat seama când am ajuns acasă, am mâncat ceva, şi m-am prăbuşit frântă în pat.

            Deschid ochii şi văd o cameră văruită cu un verde închis şi ferestre întunecate. E camera mea. Vechea mea cameră. Totul este rutină, fiecare gest de-al meu, îmi ştiu mişcările pe de rost, am calculat până şi timpul în care se face cafeaua, timpul în care o beau,  câte fumuri trag din ţigară, cate guri de cafea beau. Stau singură toată vara. E linişte deplină, culorile şi-au pierdut parcă din intensitate. Aud ţârâitul telefonului. Îmi număr paşii până la telefon, ridic telefonul si răspund.

      -  Alo.

Mi-aud propria voce şi tresar. N-am mai auzit o voce umană de cateva zile. Am stat singură cu cărţile mele vechi. N-am mai ieşit din casă de o săptămână

      - Deci n-ai murit!

      - Niciodată Maria, niciodată. Spune.

      - Trebuie să mai ieşi din casă. Mergem să ne plimbăm. Noi două, exact ca înainte.

      -Bine. Într-o oră în faţa liceului.

Înainte de ce? Înainte să mă transform într-un robot. Nu contează. Îmi lipseşte ceva, dar nu-mi pot da seama exact ce. Stau câteodată singură prin casă, şi realizez că aştept ceva, dar ce anume?  Ştiu că vreau ceva, vreau cu disperare ceva, dar nu-mi dau seama ce! Iar asta mă omoară, mă roade pe interior şi mă lasă privind în gol, în nesimţire.

Mănânc repede ceva rămas de ieri şi îmbrac nişte haine imbâxite şi prăfuite. Am ajuns la liceu cu 10 minute mai devreme şi-am profitat de ocazie pentru a fuma o ţigară. Totul pare gri în jurul meu şi mi se pare că cele 10 minute s-au transformat în 10 ore. Într-un final a ajuns şi Maria. Părul ei ondulat are mai multe noanţe de blond, iar ochii verzi parcă reflectă pofta de viaţă. Atâta viaţă într-o singură fiinţă.

      - Salut. Unde mergem? Am repezit-o ca de obicei.

      - Surpriză.

            Nu suport să nu ştiu unde merg! Sunt foarte agitată pentru că nu ştiu cum să reacţionez. Daca aş şti unde merg, aş calcula fiecare gest, fiecare mişcare ca totul să iasă aşa cum trebuie. Am ajuns la gară şi-am intrat. Eu m-am aşezat pe o bancă, iar Maria s-a dus pe peron. Se tot uită după tren. Am vrut s-o întreb ce aşteaptă dar n-am putut deschide gura. Tot ce puteam face era să mă holbez la ea, mă gândesc că poate prind şi eu o fărâmă din voioşia asta. S-a auzit fluieratul trenului, ea a alergat la mine, m-a luat de mână, şi până am realizat eu ce face, eram deja în tren.

     - Unde mergem?

Veşnica mea întrebare la care nu răspunde niciodată. Nu ştiu ce rost are să mai întreb.

     - O să vezi.

Mi se tot spune că fiecare lucru trebuie făcut la timpul lui. Că trebuie să aştept şansa să vină şi să acţionez. Sau că trebuie să aştept ca să aflu un lucru, dar nu suport asta, nu suport să nu ştiu unde merg, să nu ştiu ce o să fac, vreau să ştiu pentru a fi pregatită, pentru a-mi face mii de scenarii în cap. Ochii îmi obosesc de la soare. Îi închid şi aţipesc puţin.

            Deschid ochii, lumina lunii inundă vagonul în care ne aflam. Paul îmi zâmbeşte şi mă strânge tare de mână.

     - Unde mergem?

     - Nu ştiu. Unde vrem.

Defapt nu prea-mi pasă unde mergem, nu contează destinaţia, am tot ce-mi trebuie chiar aici. Am coborânt într-o gară necunoscută şi ne-am întins pe iarbă.

     - Hai să numărăm stelele, mi-a zis el şi-a zâmbit ştrengăreşte.

Mă uit la el, şi-i zâmbesc. Ochii lui albaştrii străluceau minunat la lumina lunii, parcă fiecare stea era reflecatată în culoarea nepătată ca a unei flori. Întorc privirea şi încep număratul stelelor. Paul începe să râdă, dar nimic nu mă mai poate opri acum. Ciudat, pierd mereu numărul, mereu când ajung pe la 20 şi privesc spre Paul. Fericire. Îmi aşez capul pe pieptul lui şi adorm.

            Deschid ochii  şi-abia disting chipul Mariei. Lumina slabă care intră în compartiment nu-mi ajunge. Mă chinui să-mi dau seama ce s-a întâmplat.

    -  În sfârşit te-ai trezit!

            Adormisem. Mereu când mă trezesc îmi trebuie câteva minute să-mi dau seama unde sunt. Nu ştiu de ce. Maria s-a ridicat şi mi-a zis că am ajuns. Am coborât repede din tren, iar afară aerul e sufocant, soarele mă arde, vântul îmi zgârie obrajii.  Suntem undeva la ţară, totul e verde, un verde şters, şters de trecerea timpului. Totul îmi pare cunoscut. Drumul prăfuit de ţară, casuţele mici şi îngrijite, până şi copacii de pe marginea drumului.

   -  Am impresia ca am mai fost pe aici.

     - Da, am mai fost. Aici stau bunicii mei. Nu mai şti că veneam când eram mici?

     - A, da mă.

Veneam în fiecare vară, ne jucam pe uliţă şi ne scăldam într-un râu din apropiere. Am atâtea amintiri aici, numai că acum totul pare şters şi uitat de lume. Când eram mică culorile erau mult mai intense, totul era mai intens. Am ajuns la destinaţie. Bunica Mariei ne aştepta în faţa porţii. Locuieşte într-o căsuţă cu 3 camăruţe care miros a mere şi a vechi, exact cum miroseau în copilărie. Am intrat în cameră, iar Maria a scos ce avea în ghiozdan. Plănuise totul! Are haine pentru amandouă.

      - Puteai să-mi spui măcar, îmi luam şi eu ce-mi mai trebuie.

      - Daca-ti spuneam nu mai era surpriză!

Mi-a zâmbit şi nu m-am putut abţine să nu-i zâmbesc înapoi. Încep să mă simt mai bine, cu atâtea amintiri în jur nici nu s-ar putea altfel. Totul e la fel ca în copilărie, cărţile sunt la locul lor pe birou, lampa veche pe noptieră, patul pentru două persoane şi covorul e acelaşi. Ţin minte că seara ne întindeam amandouă pe covor şi jucam “ghici cine”,  un joc inventat de noi. Trebuia să spunem 3 lucruri despre o anumită persoană, iar cealaltă să ghicească despre cine era vorba. Într-un colţişor al camerei am văzut caietul nostru cu desene.

      - Uite Maria! Mai şti că acolo am pus harta comorii?

      - Daa, hai să vedem daca mai e acolo.

Îngropaserăm undeva prin sat o cutiuţă, în care puseserăm cate o scrisoare, eu îi scrisesem Mariei, iar ea mie. Am luat caietul şi-am început sa-l răsfoiesc. Într-un final am găsit-o, era acolo unde o lăsasem, neatinsă.

      - A fost păstrată bine de bunica. Ţin minte c-am pus-o să jure că nu umbla în caietul ăsta.

Am râs amandouă si-am deschis harta mâzgălită de noi acum 10 ani.

     - Uite ce scris frumos aveam. Şi aveam doar 9 ani, ţine cont de asta!

     - Da Ana, aveai scris de copil prost.

     - Haha

Am început să râdem cu poftă. În sfarşit mă simt mai bine, dar  ceva lipseşte, ceva important.

     - Hai să căutăm comoara.

Ne-am ridicat repede, şi-am consultat harta. E prea simplu.

     - Eu ştiu deja unde e.

     - Şi eu.

Când aveam 9 ani parea foarte complicat, acum e prea simplu. Am luat-o la fugă. “comoara” era îngopată sub copacul bătrân din fundul grădinii, unde stăteam noi dimineaţa şi ne prefăceam că bem cafea şi fumăm. Maria a luat o lopată de la bunica ei şi a început să sape. A găsit-o imediat. A durat ceva timp până am curăţat noi noroiul de pe ea, dar am reuşit într-un final. Am găsit scrisorile atinse doar de trecerea timpului, se înţelegea oricum scrisul.

Maria-mi zicea aşa:

“eşti prietena mea cea mai bună, să şti! Nu, nu prietenă. Eşti sora mea. Te iubesc mult.”

I-am zâmbit şi i-am arătat bileţelul, a început să râdă şi mi l-a arătat pe al meu.

“Putem să ne scăldăm după ce citim asta? ”

      - Normal că putem.

Am alergat înapoi în casă, am aşezat bileţelele în caiet, am îmbrăcat nişte haine vechi şi-am plecat la râuleţ. Când am ajuns acasă eram mult prea obosită şi-am adormit imediat.

            Deschid ochii, văd o cameră verde închis şi foarte bine luminată. Lumina mă orbeşte şi nu-mi pot ţine ochii deschişi. Cineva îmi atinge umărul. Mă întorc, e Paul.

     - ’Neaţa rază de soare.

 Eu îi zâmbesc, îl strâng în braţe, iar el mă sărută ocrotitor pe frunte. Reuşesc într-un final să mă ridic pentru a face cafea şi ceva de mâncare. Îi aduc lui Paul cafeaua la pat şi după vreo două ceşti se ridică şi el pentru a fuma o ţigară.

Afară e o vreme foarte urâtă, plouă tare, dar asta nu-mi poate strica starea sufletească.

     - Ce facem azi? l-am întrebat asta în timp ce-i aşezam farfuria pe masă.

 M-am aşezat lângă el şi-am aşteptat.

     - Păăăi, mă gândeam că e vremea prea frumoasă, facem plajă!

          I-am zâmbit şi-am plecat spre dormitor. Îmi pun costumul de baie şi mă intorc în bucătărie.

    -  Hai, repejor că bronzul se aşează cel mai bine acum.

A început să râdă şi s-a dus să se schimbe. Am ieşit amandoi în stradă pregătiţi pentru plajă. Ploaia caldă se prelinge pe pielea mea, parcă îmi spală sufletul, mă lasă curată, fară gânduri negative, fără griji. O senzaţie de plinătate, o linişte pe care o simt doar când sunt cu Paul. După câteva ore de plimbat prin ploaie, am început să tremur foarte tare, iar Paul m-a dus acasă. Stau pe canapea, undeva între conştient şi inconştient. Îl aud pe Paul robotind prin bucătărie. Oare ce face? Închid ochii puţin, iar când îi deschid stau cu capul pe pieptul lui şi beau dintr-o ceaşcă. Ce beau? A, e ceai. Închid ochii şi adorm.

Deschid ochii şi văd o cameră necunoscută, Unde sunt? Mă ridic şi observ că e cineva lângă mine. Ce se petrece? E Maria! Da, suntem la bunicii ei. Mă simt foarte obosită. Am aflat în sfarşit ce îmi lipseşte iar asta mi-a secat până şi ultima fărâmă de putere. Paul, Paul cu care trăiesc undeva, într-o altă lume. Oare el există? Sau e doar vis? Sau poate acum visez defapt. Cum îmi pot da seama care este realitatea dacă mereu când adorm nu am siguranţa că mă voi trezi în acelaşi loc?

M-am pierdut undeva între vise şi realitate. Dar cum pot vedea dincolo de iluzie, dincolo de imaginar? Cum pot face diferenţa între ce există cu adevărat şi creaţia minţii mele? Nu pot. Nu ştiu ce trăiesc cu adevărat şi ce trăiesc în vis.

M-am schimbat repede, am luat nişte bani din ghiozdanul Mariei şi-am fugit la gară. Am plecat cu trenul de 8 şi-am ajuns acasă pe la 10. Nu ştiam ce să fac, unde să mă aşez. Casa îmi pare acum străină şi goală. M-am aşezat la biroul meu vechi din stejar, am luat o coală şi-am început să scriu.

“Mi-e frig aici fară tine. Cu fiecare zi pereţii sunt din ce în ce mai apropiaţi, iar ceva negru îi acoperă.

Nu ştiu ce vreau, ce caut, cine sunt. Fără tine sunt pierdută, fug de mine, de lumea care mă inconjoară şi simt cum “eu” şi cu“mine” stăm singure şi închise în propriul destin.

Poate trăim într-un univers al amintirilor, dar ce ne vom face când se vor epuiza? Vom uita de amintiri, de sentimente, de sufletele rătăcite care ne-nconjoară şi vom deveni proprii prizonieri ai lumii şi corpului nostru. Adio comunicari, adio sentimente, adio discuţii lungi dupa ora 4. Doar tu  cafeaua de dimineaţă si “sfânta ţigară” , care se stinge mai repede decât noi, cu fiecare secundă spulberată.

Ce e amintirea? E mormântul sentimentului, sentiment pe care n-am ştiut să-l simt atunci cand ar fi trebuit şi acum doare, doare groaznic de rău. Aş putea spune că mi-aş dori ca trecutul să devină scrum, să incep a învaţa cu adevărat ce înseamna “amintire” , ca majoritatea oamenilor care împart zâmbete în stânga şi-n dreapta, oarecum schimbându-mi şi mie dispoziţia. Schiţez un zâmbet, dar bine-ar fi să-şi dea cineva seama ce se ascunde după acest zâmbet. O umbră de speranţă mă urmareşte… “

            M-am oprit din scris pentru că mâinile îmi tremurau îngrozitor, am baut o gură de apă şi-am continuat.

“Arată-mi că exişti cu adevărat. Că respiri undeva pe planeta asta! Cu fiecare minut petrecut fără tine devin din ce în ce mai sigură ca m-am plimbat singură noaptea pe străzi, că am numărat stelele singură, ca am cântat şi am râs singură pe banca din parculeţ, că mă trezeam cu noaptea-n cap, făceam două cafele pe care le beam singură ţi-apoi culegeam roua de pe frunze tot singură.

Ai fost cu adevărat acolo? existi cu adevărat sau eşti doar o proiecţie a minţii mele bolnave şi disperate?

Arată-mi că exişti cu adevărat. Că respiri undeva pe planeta asta! Că te trezeşti in fiecare dimineaţă gândindu-te la mine, savurând o cafea cu lapte si cu puţină frişcă, exact cum obişnuiam noi s-o bem, fumând ţigară după ţigară ca apoi să rămâi fară si să mergi 5 km pe jos până la non-stop, exact cum obişnuiam să mergem..

Faci asta? Sau ai uitat de tot ce a fost?

Îmi poţi demonstra că exişti cu adevărat? Nu. Nu poţi, si doare. Doare când mă gândesc la toate nepţile sacrificate pentru tine. Îmi creez câte o imagine pentru fiecare persoană, port conversaţii lungi în mintea mea cu fiecare, şi-am impresia că s-au întâmplat. Aşa am ajuns să te iubesc pe tine... am petrecut sute de momente irepetabile în mintea mea. Şi tot aşa m-am obişnuit să-mi imaginez că tu eşti alesul, că tu poţi face şi-am realitate tot ce faci în vis. Dar nu-i aşa.

Fă-mă să înţeleg. Să înţeleg de ce sunt aşa. Explică-mi de ce fiecare dimineaţă lângă tine e atat de dulce, de ce zâmbesc tot timpul când mă ţii de mână, de ce stomacul meu o ia razna când mă strângi în braţe, de ce ameţesc atunci când mă săruţi, de ce mi-e aşa dor de tine deşi nu te-am mai văzut de aseară, de ce sunt nerăbdatoare să te revăd.

Vreau să-mi spui că şi ţie ţi-e dor de mine. Spune-mi că exişti cu adevărat. Spune-mi că n-am înnebunit de tot.”

Telefonul a început să sune iar eu m-am speriat îngrizitor, m-am ridicat de la birou, m-am dus alene până în sufragerie, unde e telefonul, am întins mâna spre el, dar m-am oprit. Nu aveam puterea de a vorbi. L-am lăsat să sune şi m-am întors la scrisul meu.

“Nu ştiu ce să mai zic. E mult prea ciudat. Am impresia ca tot ce a fost s-a şters aşa deodata, iar tu ai rămas undeva între realitate si vis. Nu mă pot convinge că exişti, dar nici nu pot accepta că eşti ceaţia mea. Dacă tu eşti creaţia minţii mele, atunci tot ce mă înconjoară e doar un miraj care nu merită trăit. Nu pot vizualiza viaţa mea în absenţa ta. Ar fi mult prea ciudat. Mi-am focalizat toată energia în jurul tău, toată fericirea pe care o simt când sunt cu tine nu poate fi una imaginară. Nu!

Daca tu nu exişti, nici eu nu vreau să exist. Vreau să rămân undeva într-un vis, undeva cu tine. Să nu mă mai trezesc niciodată! Da, să rămân cu tine, şi chiar dacă am fi sortiţi să trăim acelaşi vis la nesfârşit tot ar fi perfect. Perfect aşa cum mă simt eu când sunt cu tine, perfect îndrăgostită de mainile tale, de ochii tăi mari şi albaştrii, de părul tău negru şi ondulat, de felul în care mă priveşti, de felul în care-mi spui că ţi-a fost dor de mine, de tot ce ţine de tine.”

Am aşezat stiloul pe masă, am tras draperiile, m-am aşezat în pat şi am aşteptat să adorm...