Mi-e frig aici fară tine. Cu fiecare zi pereţii sunt din ce în ce mai apropiaţi, iar ceva negru îi acoperă.
Nu ştiu ce vreau, ce caut, cine sunt. Fără tine sunt pierdută, fug de mine, de lumea care mă inconjoară şi simt cum “eu” şi cu “mine” stăm singure şi închise în propriul destin.
Poate trăim într-un univers al amintirilor, dar ce ne vom face când se vor epuiza? Vom uita de amintiri, de sentimente, de sufletele rătăcite care ne-nconjoară şi vom deveni proprii prizonieri ai lumii şi corpului nostru. Adio comunicari, adio sentimente, adio discuţii lungi dupa ora 4. Doar tu cafeaua de dimineaţă si “sfânta ţigară” , care se stinge mai repede decât noi, cu fiecare secundă spulberată.
Ce e amintirea? E mormântul sentimentului, sentiment pe care n-am ştiut să-l simt atunci cand ar fi trebuit şi acum doare, doare groaznic de rău. Aş putea spune că mi-aş dori ca trecutul să devină scrum, să incep a învaţa cu adevărat ce înseamna “amintire” , ca majoritatea oamenilor care împart zâmbete în stânga şi-n dreapta, oarecum schimbându-mi şi mie dispoziţia. Schiţez un zâmbet, dar bine-ar fi să-şi dea cineva seama ce se ascunde după acest zâmbet. O umbră de speranţă mă urmareşte… Oftez.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu